Ştefan Dinică – Amiaza iubirii, un nou roman al scriitorului albaiulian

  Ştefan Dinică a debutat cu proză scurtă: “Rude de gradul unu” – 1986, la care a revenit în 2008 : “Neamuri de la ţară” – scenarii şi povestiri, debutul în roman făcându-se în 1988: “Linia de sosire” de când a mai publicat “Musafirul” – 1989, “Unda de şoc” – 1997, “Singur la masa tăcerii” – 1998, “Dorna 16″ – 2005, “Până la iubirea din toamnă” – 2009 şi recent “Amiaza iubirii” – Editura Unirea 2011 prin care şi-a dovedit creativitatea, originalitatea universului epic, capacitatea narativă, viziunea asupra lumii, ştiinţa construcţiei armonioase, chiar arhitecturale a structurii narative, a personajelor smulse din viaţă şi întrecând-o uneori, a viziunii scenice în care dialogul îşi recâştigă funcţia sa primitivă (de a inventa o lume şi de a defini un personaj), iar sondajul străfundurilor lăuntrice, al analizei intimităţii este dublat de expresia reflexivă, adesea aforistică.
stefan-dinicaCele mai recente două romane (poate şi “Dorna 16″) se hrănesc din aceeaşi substanţă epică putând constitui o trilogie a unui timp recent tensionat, a unei istorii al cărei martor implicat este romancierul (oare iniţialele numelui protagonistului acestor romane – Ştefan Damian, sunt întâmplătoare?).
Recentele două romane n-au comună doar tema – iubirea – evidentă în titluri: “Până la iubirea din toamnă” şi “Amiaza iubirii” ci şi majoritatea personajelor (Ştefan Damian – protagonistul, Larisa Busuioc, Reta Ispas, Dodo Leonidas, familia profesoarei de matematică, Uţa Clopotar şi cumnata ei, Gogu Vlad şi familia) spaţiul epic – imobilul naţionalizat proprietate a sculptorului Constantin Leonidas grecul; obsedantul balcon al imobilului, al vilei roşii şi al discursurilor pe care  le rosteşte Profesorul în Piaţa Victoriei, dar şi leit-motivul tabloului – singurul pictat de sculptorul Constantin Leonidas, lucrul lui plasticizând itinerariul iubirii lui Ştefan Damian pentru Larisa Busuioc, de la înmugurire până la propagare şi stingere ori la funcţia oglinzii – ca reflector al unui dublu în metamorfoză.
Plasată în Bucureştiul postrevoluţionar, acţiunea romanului configurează o lume agitată în căutare de sine, compune biografii şi creează o tipologie originală marcată de mulţii ani  trăiţi în comunism şi de tarele lui morale, dar încercând să răspundă noilor realităţi postrevoluţionare. “Amiaza iubirii” este un bildungsroman, traversând drumul vieţii tânărului Ştefan Damian venit de la ţară spre a urma cursurile facultăţii de Filosofie din Bucureşti, locuind într-un imobil de pe strada Dorna 16, fostă proprietate a sculptorului Constantin Leonidas, naţionalizat şi locuit acum de chiriaşi: fiica sculptorului Teodosia – Dodo, familia profesoarei Uţa Clopotar şi cumnata ei Claudia, mereu angajată în certuri pline de pitoresc, familia lui Gogu Vlad – denunţătorul de serviciu, Reta Ispas prinsă în relaţie cu motociclistul care o va trăda şi, fireşte, Ştefan Damian – studentul la filosofie martor şi participant la acţiune, din perspectiva lui narativă conturându-se lumea romanului prin evocare, plonjări în trecutul său sau al celorlalte personaje, prin analize minuţioase ale peisajului lăuntric, portretizări concise sau ample ale celor cu care intră în contact, prin viziunea scenică a romanului  în care universul uman divers tipologic şi caracterologic este proiectat în peisaj citadin şi rural remarcabil pictat, nu doar plastic, vizual, ci şi olfactiv ori muzical multiplu.
Balconul este un motiv tematic celebru (de la Romeo şi Julieta al lui William Shakespeare) topos de observaţie şi rostire la Ştefan Dinică. Din balcon studentul o observă iniţial pe Tanti Leonidas care face nudism lângă cişmea în curtea interioară a imobilului. Din balconul imobilului descoperă în “balconul de la primul etaj al vilei roşii o siluetă subţirică în costum de baie… Silueta zveltă priveşte în direcţia în care mă aflu. Îi fac semn cu mâna. Îmi răspunde. Nu mă aşteptam. Flutur palma în binecunoscutul semn «Ce faci?» Fata râde şi ridică braţele în sus: «Nimic deosebit. Stau şi eu şi mă prăjesc.» (pag. 11) Balcoanele devin cabine telefonice pentru un sincer dialog mut, al semnelor şi de aici se înfiripă povestea lor de iubire, a studentului cu Larisa Busuioc. “Balcoanele sunt locuri ideale pentru a trage cu ochiul. Sub pretextul că ai ieşit la aer te uiţi ca nesimţitul în vieţile altora. Mă rog, frânturi de viaţă. Unii chiar fac o pasiune din asta. Ştiai? Casa noastră fiind mai pe deal, îmi oferă o perspectivă grozavă. Doar acoperişuri roşii ale altor case şi baconul tău mereu închis… Balconul meu este singurul reper demn de interes. Dar pustiu ca şi acum! din balcon Larisa studiază mişcările individului X (ale studentului – n.n.) fantomă care se mişcă în consens cu visul ei de iubire, coborând “privirea din stele şi observă umila mea existenţă retrasă într-un balcon ca o gâză lângă un perete mai răcoros”.(97)
Din balconul vilei roşii Isa priveşte, fără a-l cunoaşte încă pe student, dar prin intermediul fratelui ei Igor vor fixa o întâlnire şi de aici iubirea lor se va înfiripa evoluând constant de la jocul de-a dragostea spre pasiune, patimă răvăşitor comunicată prin scrisori şi întâlniri, cu rememorări ale Larisei când “Acasă mută, supărată, am privit din balconul meu, balconul tău. Fă Doamne, o minune! Uşa a rămas închisă şi moaca ta nu a apărut în vizor… O rază de lună dărâma balconul. Ai mei dorm profund. Să nu uiţi să închizi uşa de la balcon m-a avertizat mama înainte de «Noapte bună!» (135)
La prima vizită la familia Busuioc tot balconul este topos al iubirii celor doi. Din “balconul vilei roşii, peisajul îmi este cunoscut. Cu vrere sau fără, privirea se focalizează pe balconul camerei mele. Privesc şi eu să văd şi să aflu ce nu ştiu” (p. 95). Balconul este topos protector, foişor de observaţie pentru student, de unde o vede pe Dodo care “practică nudismul la vedere”.
A doua vizită la vila roşie şi întâlniea cu tatăl Larisei, ministrul de interne, duce la ruptura iubirii lor, generalul punând dur capăt relaţiei: “cunoaştem oameni care au alte posibilităţi. Ne gândim la diplomaţie. Soţie de ambasador.” (p. 189)
Astfel” a căzut capacul peste sicriul dragostei noastre. Un sicriu în care acest bărbat a aşezat-o ca un autopsier. A vorbit despre cauzele decesului cu răceală, distant, profesionist”, fără ca Isa să manifeste surprindere “încercare cavalerească de apărare a unui sentiment care se dovedeşte a  nu fi ce s-a crezut a fi. Altfel Isa nu ar fi stat indiferentă, spectator neavizat la o piesă de teatru cu autor consacrat.” (p. 189)
Părăseşte vila roşie cu orgoliul rănit: “În urma mea, nici urmă de viaţă. Mai multă trăire există în tabloul din faţa mea”, alt leit-motiv al romanului cu valoare simbolică, plasat în fundalul primei părţi şi realizat de sculptorul Constantin Leonidas cu atâta har, în care protagoniste sunt siluetele a doi tineri îndrăgostiţi, el şi ea radiază “viaţă atât de încărcat de sugestii… Atâta viaţă, atâta trăire de necuprins în acest tablou în care pictorul, căruia în momentul lucrului Dumnezeu i-a ţinut mâna, şi-a împrăştiat sufleul pe pânză, cu sinceritate şi puritate, fără încordare şi reţinere”. (p. 192) Este atâta contrast între viaţa protagonistului şi a cuplului din tablou finalul primei părţi a romanului construit simetric cu şaptesprezece secvenţe narative şi tot atâtea în partea a doua care-l va urmări pe Ştefan Damian, acum profesor la facultate. Locuieşte o vreme în acelaşi imobil, cu aceeaşi colocatari, apropiat de Dodo, dar mai ales de Reta Ispas, prietenă care, atunci când este liberă (prin trădarea motociclistului), nu va ezita să depăşească jocul cu reguli fixe de până atunci, să se dezlănţuie şi “să-l sufoce într-o nebunie a simţurilor, de care niciunul nu vroia să scape… ea fiind liberă de prejudecăţi. Un moment ca acesta, iscat din vâltoare nu se poate uita, rămâne pentru fiecare un fel de taină de care nu se poate atinge”. (p. 236)
    În partea a doua a romanului (compusă tot din şaptesprezece secvenţe narative) revine leit-motivul balconului prin simetrie de structură. În faţa Teodosiei Leonidas întrebându-se: “Unde făcea acum grecoaica nudism?! Nu mai avea curticica pe balcon? Cumva renunţase?” (p. 221)
Dodo îi oferă tabloul recuperat de la familia Busuioc, tablou ce fusese “martor al pierderii primei iubiri… macii străluceau încă în mâna fetei. Nuanţele de albastru erau aceleaşi, încărcate de sugestii sub razele de soare strecurate de undeva de sus printre frunzele celor trei plopi”. Vederea tabloului provoacă “crampe la inimă încercând să ţină sub lespede amintiri dureroase, estompate cu atâta efort, petecele unei iubiri nedrept trădată” şi dorind să se apere de “turma de gânduri” (ca-n Eminescu) de “ruinele de gânduri”. Lexicul are sugestii funerare: “un altar de sacrificare rituală a iubirii, sau mai vulgar spus, un crematoriu al dragostei lui” (p. 228). Iubirea pierdută, singurătatea, tristeţea se asociază, Larisa se va despărţi de ambasadorul Puiu Simion şi va reveni la un alt balcon, inundat de lumină în care “chipul lui nemişcat, împietrit de aşteptare, fără o ridicare de sprâncene” – profesorul solitar îşi rosteşte discursul: “Libertate şi democraţie. Acum!
– Avem nevoie de libertate şi democraţie. De libertate deplină, garantată şi democraţie veritabilă.”
“Jos comunismul!” (p. 204). Larisa nu-l mai putea contacta şi ajunsă acasă în faţa oglinzii (alt leit-motiv simbolic al romanului) se studiază şi face o amănunţită analiză privindu-se dar şi sondându-şi lăuntric sufletul şi remarcându-şi  tristeţea, oboseala, nesiguranţa, neliniştea.
“Cu ochii închişi vedea mai clar cât este de vulnerabilă, plăpândă, sucită şi răsucită de adieri neaşteptate, la dispoziţia oricărei emoţii. A deschis ochii şi în oglindă a regăsit acelaşi chip. “Lasă-mă, madam, în pace!” se răstea doar în gând la madama aceea care, surpriză, o privea cu tristeţe şi înţelegere, poate şi ea trecuse prin acelaşi zbucium şi rezistase, dar cum făcuse “hai spune odată că sparg oglinda” (p. 208). O nouă descindere la balconul din Piaţa Victoriei nu are mai mult succes pentru Larisa, profesorul nu mai apăruse; nici el, în vizită la vechiul imobil, acum muzeu al monumentelor istorice remarcă: “afară au rămas două balcoane pustii, pustiite, triste. Nu mai erau două cabine telefonice, doar nişte adăugiri inutile unor pereţi sterpi” (p. 240).
Larisa îl caută pe profesor la catedră, la facultate, se întâlnesc urmând o lungă spovedanie a femeii ce pentru trădarea iubirii este neliniştită, are “sentimentul greu de suportat al culpei” (p. 259); el “încearcă să se protejeze şi să rămână ferm pe drumul lui consacrat carierei şi împăcat cu bărăganul din viaţa sa… surprins de tropotul amintirilor care mai aveau, iată, forţa să revină în viaţa lui” (p. 259). Se vor reapropia sufleteşte, iar o vizită la părinţi spre a le anunţa divorţul o duce în balconul vilei roşii de unde, înfiorată, vede balconul gol, pustiu al imobilului în care locuise studentul Ştefan Damian.  Împreună, împăcaţi îşi mai reamintesc de balcon, Isa “era o femeie copleşită de emoţii, atinsă poate de aripa fericii… Aveau acum, din nou ceva comun, după care, în felul său a tânjit fiecare, femeia în surghiun în Sud America şi bărbatul dedicat carierei, ideilor şi valorilor şi care, acum  era şi el temperat, pradă emoţiilor comune care l-au coborât din balcon. (p. 334).
Un roman cu structura circulară prin reluarea leit-motivului balconului, în final închizând cercul existenţial al unei poveşti de iubire urmărită în aprinderea, propagarea, stingerea (mai degrabă mocnind o vreme în cenuşa trădării) şi reaprinderea ei, un roman care îngemănează epicul, epistolarul cu note descriptiv-lirice şi reflexive.
Arta portretului este memorabilă şi în cele pigmentate ironic ori umoristic “Claudia se ţinea bine şi ce vedeam nu era în concordanţă cu părul ei cărunt. Era înaltă, suplă, bine conservată. Pulpe lungi, musculoase şi doar un început de burtică. Sânii se lăsaseră oleacă, dar un sutien grecesc repara neajunsul” (p. 14); “forme sculpturale, deja cunoscute. Sâni rotunzi cu sfârcuri tari, pântec plat, Dodo îşi roteşte puţin, aproape imperceptibil capul spre stânga. O mişcare calculată de manechin sau model. Model? Orb eşti, băiete!… tânăra femeie grecoaica, vecina mea îmi pune în palmă panglica galbenă a unui centimetru de croitor. Simt răsuflarea femeii, aburul de trup tânăr încă mirosind vital de transpiraţie şi piele încinsă” (p. 24); “Remarc fugitiv: faţă uşor prelungă, un nas subţire spintecă aerul, zâmbet sincer, dantură admirabilă, perfectă. Subţire ca o nuia şi atât de ţeapănă cum părea de la distanţă.
– Larisa. Larisa Busuioc. Îmi pare bine… Are ochi mari. Frumoşi ochi… de foc şi lumină, numai zâmbet, numai inimă Isa mă cuprinde în braţe şi mă sărută istovitor” (p. 89). “Este o fată tânără, crescută fără griji, încrezătoare şi deci vulnerabilă” (p. 92) iar peste ani “Femeia din faţa lui se refăcea din cioburile produse de explozia de mai înainte, chipul lua conturul Isei… din care nu dispăruse urma de mugur a tinereţii, înlocuit cu splendoarea fructului împlinit” Laura studenta, Vasilica Busuioc – mama Larisei, Reta Ispas compun galeria feminităţii diverse, dar nici ipostazele masculului nu-s neglijate, ba dimpotrivă: Gogu Vlad, generalul Busuioc şi fireşte protagonistul probează forţa definirii tipologice şi caracteriale.
Când analitic introspectiv – Isa în faţa oglinzii – când descripriv în peisaj urban, rural, al tabloului simbolic, cu nuanţe metaforic reflexive: “săgeţile de lumină ale zilei străpung încă frunzele verzi, fără fierbinţeală” (p. 37), când colocvial, conversativ, ori aforistic dar familiar: “Eu sunt stăpânul meu iar tu eşti stăpâna mea” (p. 152), stilul are forţă expresivă, rafinament şi autenticitate – semne ale artei autentice, despre care face aprecieri şi un personaj – adept al valorilor clasice: “Arta este uneori un chin,dar şi un preaplin. Le-am cunoscut pe amândouă… Am cunoscut perfecţiunea… Arta este viaţă. Dar nu peste tot unde este viaţă este şi artă şi perfecţiune… arta este vie. Ea s-a consacrat conservării idealului, a perfecţiunii descoperită de tatăl său, marele artist Constantin Leonidas, după o viaţă de căutări”. (p. 172).

Ironim MUNTEAN

 

 

© 2012 UNIREA PRES